Imi amintesc de ultimele zile de liceu...a trecut ceva timp...am sa incep cu sfarsitul pentru ca este cel mai frumos si totodata cel mai trist...Se termina ceea ce nu doream sa se termine...prietenia mai mult sau mai putin colegiala a unui pumn de adolescenti, unii mai apropiati altii mai putin...Am terminat liceul...Aceasta treapta a unei scari nevazute-viata- la capatul careia ma asteapta satisfactia sau dezamagirea...in acele clase inalte, de-a lungul coridoarelor unde fiecare pas era amplificat de ecou se nasteau noi vise...noi sperante...Atunci... in fata unui final si totodata a unui inceput de drum, nostalgia ma coplesea privind in urma spre anii ce-au fugit grabiti, dar speranta se aprindea parca mai puternic in sufletul meu cand paseam spre noua viata ce mi se deschidea tainic inainte...Era in mine o irezistibila chemare a necunoscutului, o dorinta nestavilita de a cere vietii tot ceea ce mi se cuvenea, de a cunoaste totul daca era cu putiinta...Si astfel, lacrima departirii s-a stins...caci mai puternic, mai vijelios m-a smuls din bratele ei viata care alearga neobosita inainte, vesnic inainte...Nu am putut rezista ritmului ei nebunesc si m-am lasat purtata de valurile ei zbuciumate, m-am lasat in seama vointei ei...Dar am fost un corabier increzator...Iesind biruitoare din inclestarea cu furtuna pe care mi-a ridicat-o in cale, m-am avantat triumfatoare mai departe, pregatita sa infrunt cpriciile neiertatoare ale unei adevarate lupte...Sunt recunoscatoare liceului si profesorilor mei pentru faptul ca mi-au dat sansa de a rezista cu tarie in incercarea de a deveni om in adevaratul sens al cuvantului...
Azi... anii de liceu rasuna ca un minunat cantec al aducerilor aminte, al anilor de liceu cu bucuriile, tristetile,si emotiile lor...si am in suflet acea multumire sufleteasca pe care doar munca ti-o da si care este rasplata binemeritata a doisprezece ani de ucenicie...